Populaţie contra Petrol

          Economia globală contemporană este fondată pe abundenţa energiei ieftine derivate din compuşii organici numiţi hidrocarburi. Majoritatea acestor hidrocarburi folosite în activitatea economică contemporană se găsesc în petrol, unde materia organică descompusă asigură o abundenţă de carbon şi hidrogen. Rezervele de petrol din roci sedimentare sunt sursa de hidrocarburi pentru industria energetică care susţine restul sectoarelor economiei globale. Autovehiculele care ne duc la muncă, mobila, apartamentele şi casele până la cărţile, computerele şi valoarea banilor din buzunarele noastre, toate sunt dependente de aceste hidrocarburi din compoziţia petrolului.

            Petrolul asigură aproximativ 40% din nevoile energetice ale lumii şi aproape 90% din combustibilul utilizat în domeniul transporturilor. Are însă şi un rol critic în agricultură, care produce necesarul de hrană pentru populaţia de 6 miliarde de oameni. Ţiţeiul este însă o resursă finită, fiind format în trecut, ceea ce înseamnă că la un anumit moment se va termina. Datorită faptului că este un element atât de important pentru lumea modernă, este surprinzător cât de puţină atenţie este acordată determinării statutului epuizării acestei resurse.

            Înainte de Revoluţia Industrială şi îmbunătăţirile din transportul hranei, bunurilor şi persoanelor pe care aceasta le-a produs, densitatea populaţiei era corelată cu resursele disponibile. O populaţie prea mare nu putea trăi mult peste limitele de suportabilitate ale ecosistemului local. Progresul sistemului transportator cauzat de disponibilitatea energiei ieftine din petrol a dus la depăşirea limitelor capacităţii fizice şi biologice de suportabilitate a populaţiilor prin importarea resurselor din alte regiuni. Acest lucru poate continua cât timp energia rămâne ieftină şi abundentă, iar impactul asupra mediului înconjurător şi economic –tolerabil pentru populaţiile umane.

            Acest proces a fost dus la extrem; populaţia globală excede capacităţile biologice şi fizice de suportabilitate, lucru făcut posibil de disponibilitatea energiei derivate din petrol, gaze naturale şi cărbune. Wackernagel[1] şi Rees[2] au dezvoltat conceptul de „amprentă ecologică”, aceasta fiind suprafaţa de teren şi apă necesară pentru a susţine timp nedefinit un anume standard material de viaţă caracteristic unei colectivităţi (o aşezare umană, oraş sau sat, o regiune, o ţară), care foloseşte un anumit standard tehnologic. Suprafaţa echivalentă se referă la capacitatea de producere a alimentelor, materiilor prime, energiei, precum şi la cea de absorbţie a deşeurilor. Mathis Wackernagel notează faptul că amprenta ecologică a umanităţii depăşeşte capacitatea biologică a Pământului cu aproape 20% şi multe ţări precum SUA au deficituri ecologice mult mai mari. Consecinţa acestei suprasolicitări este clară: economia umană lichidează capitalul natural al Terrei.

            Aproximativ trei sferturi din consumul mondial de resurse este realizat de aproape 1,2 miliarde de oameni trăind în ceea ce se numim „ţările dezvoltate”, în timp ce o pătrime este consumată de celelalte 5 miliarde de oameni care trăiesc pe această planetă, aproximativ o treime dintre aceştia fiind incluşi de diferite agenţii ONU în categoria celor care trăiesc în sărăcie extremă. Ar fi necesare resursele şi suprafaţa fizică a trei Pământuri la un loc pentru a asigura pentru toată populaţia globală curentă materia şi energia consumată în medie de un cetăţean nord-american. Acest lucru pune la îndoială validitatea logică a expansiunii economice ca remediu pentru sărăcie. Fiindcă petrolul şi gazul natural sunt sursele care alimentează expansiunea economică convenţională, apogeul şi declinul producţiei petroliere ce urmează ridică probleme directe şi imediate creşterii economice nelimitate.

Declinul treptat al producţiei petroliere după atingerea apogeului în următoarele decenii ne pune în faţa unui scenariu sumbru cu privire la producţia mondială de hrană şi disponibilitatea acesteia pe cap de locuitor. Un declin semnificativ în populaţia globului, datorită acestui singur factor, este cât se poate de posibil. Disponibilitatea crescătoare de petrol ieftin din ultimul secol şi jumătate a condus la o expansiune enormă a populaţiei umane, la impacturi industriale şi tehnologice asupra mediului şi la dependenţa extremă de energie ieftină în ţările dezvoltate. Atâta timp cât energia ieftină subvenţionează şi susţine transportul de materii prime vitale, hrană şi bunuri industriale, iar producţia de petrol care asigură această energie ieftină începe să aibă o traiectorie descendentă, umanitatea va ajunge faţă în faţă cu o problemă de coordonare la scară globală.


[1] M. Wackernagel, „Amprenta ecologică şi capacitatea de susţinere: Unealtă pentru Planificarea Sustenabilităţii”

[2] William Rees, „Amprente ecologice şi capacitatea de susţinere: ce lasă economia urbană pe dinafară”

Anunțuri

Termodinamica şi Evoluţia Economică

Nicolae Georgescu-Roegen, un matematician şi economist român, a fost unul dintre precursorii îmbinării biofizicii şi economiei. În esenţă aceasta înseamnă tratarea sistemului economic ca un model termodinamic. În secolul al XIX-lea, fizicienii au formulat două legi fundamentale ale energiei care par să fie adevărate pentru toate timpurile şi locurile. Acestea sunt cunoscute ca Prima şi A doua Lege a Termodinamicii.  Prima, cunoscută şi ca Legea Conservării Energiei, spune că energia nu poate fi creată sau distrusă, ci doar transformată. Totuşi, energia nu este de fapt „transformată”, în sensul că îşi schimbă natura. Este mai corect să ne gândim la energie ca la o singură realitate care se manifestă sub diferite forme – nucleară, mecanică, chimică, termică, electromagnetică şi gravitaţională.

A doua Lege a Termodinamicii spune că oricând energia este convertită dintr-o formă în alta, cel puţin o mică parte din aceasta este disipată, de obicei sub formă de căldură. Deşi acea energie disipată încă există, ea este difuză, aşadar mai puţin utilizabilă. Dacă am putea să o recuperăm şi reconcentrăm, ar putea încă să ne fie utilă, însă actul reconcentrării în sine ar costa mai multă energie. Astfel, de fapt, energia valabilă se pierde mereu. A doua lege este cunoscută şi ca legea entropiei – un termen inventat de un fizician german, Rudolf Clausius în 1868 ca o măsurare a cantităţii de energie care nu mai este capabilă de conversie în lucru mecanic. A doua lege ne spune că entropia dintr-un sistem izolat creşte inevitabil în timp. Fiindcă este nevoie de muncă pentru a crea şi menţine ordinea într-un sistem, legea entropiei ne spune că, în lupta dintre ordine şi haos, haosul este cel care câştigă în final.

Este uşor să ne gândim la exemple de entropie. Oricine încearcă să menţină o casă curată cunoaşte entropia. Este nevoie de muncă, şi astfel de energie, pentru a ţine haosul departe. A doua lege a Termodinamicii spune că entropia într-un sistem izolat va creşte mereu. Singurul sistem cunoscut care să fie perfect izolat este Universul. Dar există alte două tipuri de sisteme: sisteme închise şi sisteme deschise.

Organismele vii sunt exemple de sisteme deschise: ele primesc în mod constant energie şi materie de la mediul lor, dar şi dau energie şi materie înapoi. Fiind sisteme deschise, îşi permit să creeze şi să menţină ordinea. Dacă li se ia sursa de energie sau de materie organică, ele vor muri curând şi vor începe să se dezintegreze. Aceasta este şi realitatea societăţii umane şi a tehnologiilor. Sunt sisteme deschise care depind de fluxul de energie şi materie pentru a crea insule temporare de ordine. Dacă luăm sursele de energie ale unei societăţi, şi „progresul” tehnologic se va dezintegra cât de curând. Sistemele vii pot să îşi mărească nivelul de ordine şi complexitate mărindu-şi fluxul de energie. Făcând aceasta, ele augmentează însă inevitabil entropia sistemului mai mare din care fac parte. Materia este capabilă de a stoca energie prin ordine chimică şi complexitate. Această energie stocată poate fi eliberată prin procese chimice, precum combustia şi digestia, în cazul organismelor vii. Materialele care stochează energie sunt numite combustibili.

Legea entropiei este adevărată pentru materie, precum şi pentru energie. Când energia este disipată, rezultă moarte prin căldură. Când materia este erodată sau degradată, rezultatul este numit haos. În ambele cazuri este vorba de un proces aleatoriu care face ca materia sau energia să fie din ce în ce mai puţin utilizabilă sau disponibilă.

Deşi Pământul primeşte energie de la mediul său în mod continuu, iar ansamblul său de ecosisteme reciclează materialele cât de eficient poate, concentrări de materii sunt mereu disipate şi devin inutilizabile. Pe Pământ, aproape toată energia valabilă pentru alimentarea vieţii vine de la Soare. Soarele oferă în mod continuu o cantitate inimaginabilă de energie, echivalentul a 100 miliarde de bombe de hidrogen în fiecare secundă, radiind în toate direcţiile în spaţiu. Pământul este doar o mică ţintă a acestei energii care în termeni umani este însă foarte importantă. Unele organisme, precum plantele verzi şi anumite bacterii fotosintetizatoare – sau „producătorii” , sunt capabile să îşi ia energia direct de la lumina Soarelui.

Toate celelalte organisme sunt clasificate ca fiind „consumatori”. Prin descompunerea glucozei şi a altor compuşi organici care au fost produşi de plantele verzi, consumatorii absorb energia blocată în ordine chimică de către acei producători. În acest proces, consumatorii produc gunoi – materie mai puţin ordonată pe care o transmit mediului înconjurător. În esenţă, consumatorii se hrănesc cu ordine şi secretă haos pentru a supravieţui. Toate animalele sunt consumatori.

Atât organismele producătoare, cât şi cele consumatoare, folosesc energia chimică stocată în glucoză şi în alţi compuşi chimici pentru a-şi alimenta procesul numit viaţă. Precum organismele, şi sistemele complexe consumă energie. Energia este moneda de bază a unui ecosistem, circulând de la plantele verzi către erbivore şi apoi către carnivore. Cu fiecare transfer de energie, o parte este pierdută către mediul înconjurător sub formă de căldură de slabă calitate.

În mod tipic, doar în jur de 5 până la 20% din energia utilizabilă este transmisă de la un nivel la altul. Din 100.000 de unităţi de energie solară care hrăneşte plantele, 1.000 de unităţi vor fi disponibile erbivorelor, doar 100 de unităţi vor rămâne disponibile pentru a susţine populaţia de carnivore primare, doar 10 pentru carnivorele secundare şi o singură unitate pentru carnivorele terţiare. Cu cât energia trece prin mai multe nivele, cu atât pierderea energetică cumulată este mai mare. În fiecare ecosistem, mare parte din energia în stare chimică este conţinută de organismele producătoare, care reprezintă o mare parte din biomasă. Astfel, fluxul energetic dintr-un ecosistem este în mod tipic reprezentat ca o piramidă, cu producătorii la baza acesteia şi carnivorii terţiari în vârf.

Energia disponibilă într-un ecosistem este unul dintre cei mai importanţi factori în determinarea capacităţii de suportare, adică maximul de populaţie al unei specii care poate fi susţinută de către mediul înconjurător pe termen nelimitat. Există reguli ale jocului în legătură cu energia şi viaţa: cantitatea de energie este întotdeauna limitată, nu există o cursă gratuită. Pe termen lung, este în interesul tuturor speciilor să înveţe să folosească energia în mod prudent. Deşi competiţia există în natură, este temporară şi limitată. Natura preferă aranjamente stabile care conţin reciclare, cooperare şi limitare. Subvenţiile de energie, rezultate din tulburarea unui mediu existent sau din colonizarea altuia nou de către specii exotice şi exploziile de populaţie care le urmează, sunt erori temporare, momente de extravaganţă pentru anumite specii, dar care până la urmă se sfârşesc cu consecinţe negative pentru acele specii. În final, echilibrul este restabilit.

De obicei, când ne gândim la domeniul economic, nu ne imaginăm deloc că ar putea fi o subcategorie a ecologiei. Însă, întrucât oamenii sunt organisme, devine evident că trebuie să înţelegem principiile ecologiei pentru a putea înţelege astfel evenimentele din lumea umană, care este o parte integrantă a lumii naturale. Datele antropologice confirmă faptul că oamenii sunt capabili să trăiască în echilibru şi armonie pe termen lung ca părţi dintr-un ecosistem. Pentru mare parte a existenţei speciei noastre, am supravieţuit ca vânători de animale şi culegători de plante. Totuşi specia umană este capabilă şi de colonizarea, dominarea şi tulburarea ecosistemelor pe care le întâlneşte. Există dovezi că am început să facem aceste lucruri încă de acum multe milenii, cu mult timp înainte ca europenii să înceapă să colonizeze restul lumii.

Precum toate organismele, oamenii încearcă să captureze energia solară. Există anumite dezavantaje şi avantaje în acest proces. Dezavantajele includ lipsa blănii, poziţia erectă etc. Avantajele includ adaptabilitatea, flexibilitatea şi abilitatea de a comunica idei abstracte prin limbaj. Prin exploatarea avantajelor în moduri din ce în ce mai ingenioase, am dezvoltat strategii importante pentru a câştiga energie în mod cât mai eficient şi a mări astfel capacitatea demografică a Terrei.

Cea mai complexă strategie umană de mărire a capacităţii demografice a planetei este cea prin care oamenii caută şi extrag stocurile naturale de resurse energetice neregenerabile: cărbuni, petrol, gaze naturale, uraniu. Această strategie de extragere poate fi pusă în practică doar odată ce o societate ajunge la punctul în care este capabilă să inventeze şi să producă în cantităţi mari unelte sofisticate. Strategia extracţiei de resurse energetice sporeşte în mod dramatic rata de returnare a energiei investite de specia umană.

  • Intensificarea agriculturii, cu fertilizatori chimici, pesticide, erbicide care măresc recolta pe hectar, unelte şi maşini agricole care să înlocuiască munca animalelor etc.
  • Inventarea şi utilizarea unei vaste categorii de unelte noi care folosesc energia mai intens.
  • Dezvoltarea mai multor roluri sociale şi ocupaţii bazate pe specializarea folosirii uneltelor.
  • Accelerarea rapidă a transportului şi comerţului.

Statul şi Piaţa, un etern joc de Alba Neagra

Teoria libertariană vorbeşte mult despre individ şi libertatea individuală. O piaţă liberă ar garanta libertatea individuală, şi ar fi susţinută pe libertatea de alegere (adică de a cumpăra şi vinde) a individului. Libertarienii văd în stat un inamic al individului şi al libertăţii sale, de aceea ei se opun statului.

Ce observ eu însă este ceva paradoxal dacă acceptăm piaţa liberă. Această piaţă liberă ar fi defapt o democraţie în adevăratul sens al cuvântului. O dictatură a consumatorilor, care prin banii lor onorează o firmă sau alta pe piaţă, prin nevoile lor. Să ne gândim ce fel de tipuri de firme există din punct de vedere al clientelei. Firme cu producţie de masă şi Firme cu producţie limitată, selectivă în privinţa clientelei.

În general cele mai multe firme sunt cele cu producţie de masă, ceea ce conduce la produse care să poată satisface nu nevoi specifice individului, ci nevoi mediocre ale masei de consumator. Asta, în esenţă, înseamnă o dominaţie a maselor, nu a individului cum visează teoria libertariană.

Împărţirea socială într-o piaţă liberă va fi aceeaşi, între oameni bogaţi şi săraci. Banii sunt după cum se poate observa, cel mai mare afrodiziac după sex. Statismul nu e cu nimic diferit de o piaţă liberă bazată pe producţie pentru mase şi cu o elită care are acces la produse de lux. În esenţă să banii sunt factorul ce aşează omul pe ierarhia socială în lumea asta.

Piaţa liberă este egală cu statul în marşarier!

  • În cazurile extreme de statism, precum în Blocul Sovietic, piaţa liberă exista doar subteran, Statul fiind formal, omniprezent.
  • În cazurile extreme de piaţă liberă va exista, invers, statul invizibil, informal, cu o piaţă liberă omniprezentă.